M-am alăturat, cu mult drag si cu deschidere, campaniei *Mami, de ce plângi?*, inițiată de Raluca Bădița de la www.cocktaildeviata.com . Consider că o campanie de conștientizare privitor la violența domestică trebuie susținută cu toate mijloacele într-o societate mult prea tolerantă cu agresorii și mult prea aspră cu persoanele agresate. Nu înțelegem ce se întâmplă cu adevărat în cazurile de abuz cu un individ.  Și ce nu înțelegem, nu tolerăm sau interpretăm  eronat.  De aceea mi-am dorit să pot veni cu ceea ce am cunoscut, înțeles și intuit în legătură cu situațiile de violență domestică și impactul lor asupra victimelor.

„Bărbații se tem că femeile vor râde de ei. Femeile se tem că bărbații le vor ucide.” Margaret Atwood.

În continuare trăim într-o lume în care bărbatul este apreciat, onorat și sărbătorit mai mult decât femeia, de la venirea sa pe lume și până la încheierea socotelilor sale lumești.

Și femeile sunt prinse în această adulație a masculinității din foarte multe motive. Unul foarte puternic constă în ceea ce surprindea Margaret Atwood foarte bine: vulnerabilitatea femeilor. Fiindcă femeile se tem de bărbați și au nevoie să își asigure supraviețuirea. Iar cu un partener ele nu mai sunt la fel de expuse. Dacă partenerul se dovedește a fi abuziv ați crede probabil că  șansa de supraviețuire a femeii ar fi legată de decizia de a pleca. Studiile arată că în 70% din cazuri, vătămarea gravă și uciderea, au loc după ce victimele își părăsesc abuzatorii. Deci supraviețuirea obligă femeia la un parteneriat, fie el chiar cu un bărbat abuziv.

Un alt răspuns e în dependența femeilor de un bărbat, fără de care viața ar fi prea greu sau chiar imposibil de trăit. Mentalitatea aceasta a perforat latura actionalā a multor generații, lasându-le să trăiască doar prin proiecție aspirațiile, perspectivele și nevoia de recunoaștere.  E clar că o credință puternică într-o lume a bărbaților va face incertă situația oricărei femei care încearcă să se autonomizeze.

Singuratatea este o altă chestiune bagatelizată astăzi, într-o lume care promovează autonomia fără să îi pătrundă sensul. Dar singurătatea stârnește temeri și conduce către decizii de tipul *mai bine cu rău, decât fără rău*. Ochiul miop al omului contemporan găsește încă deranjantă femeia fără partener; mai deranjantă chiar decât pe cea cu partener care o abuzează.

Asta spune ceva despre ceea ce se așteaptă de la noi și, dacă avem mintea deschisă, ne spune și  despre cât poate fi de dificilă decizia de ieșire dintr-o relație abuzivă. Dincolo de abuz, pe o femeie îndurerată, nu o așteaptă doar o viață solitară și grea, ci și multe critici și neacceptare.

„Unde e putere, nu e dragoste” C.G.Jung. Și relațiile abuzive am spune că vin că o confirmare a acestui fapt. În realitate, cei care trăiesc aceste relații dramatice, susțin că cele două -dragostea și puterea- au fost trăite și simțite cu o intensitate și o încărcătură deosebită. Multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre perioadele minunate, urmate de momente groaznice. Nimeni nu stă fiindcă îi e bine cu *răul*. Majoritatea femeilor rămân pentru că cred în partea bună a relației și a bărbatului de lângă ele. Unele consideră că latura lui violentă se justifică prin prisma trecutului dureros și se conving că, iubindu-l necondiționat si oferindu-i suport și acceptare, această latură va fi anihilată. Cu toții sperăm în binele oamenilor de lângă noi și intrăm în relații cu speranță. Femeile abuzate nu diferă de cele care sunt în relații funcționale din acest punct se vedere.

Cercetătorii susțin că cei mai expuși la riscul violenței domestice sunt cei care, în copilărie și pe parcursul dezvoltării lor, au asistat la violență domestică. În istoricul victimelor gasim abuzuri (verbale, fizice și uneori sexuale), neglijență și lipsă de iubire din partea părinților sau a îngrijitorilor lor.

Un astfel de istoric îl regăsim și în victimele adicției. Și nu întâmplător foarte multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre sentimentul de dependență care sfâșie și doboară orice argument, pledoarie și rațiune și asigură întoarcerea lor lângă partener. Fiindcă să fii iubit e mai mult decât un deziderat pentru un copil neiubit. Totul se învârte în jurul golului și durerii de a nu fi iubit și apreciat. Pentru mulți e un paradox. Să ai nevoie să fii iubit și să alegi să rămâi cu un om care nu te iubește.

Asta fiindcă cei mulți privesc din afară; și unii au nevoie să privească din afară pentru că tematica e și în ei și i-ar atinge mult prea adânc. Din afară, deseori, bărbații abuzivi sunt brute care nu se pot controla sau băieți buni care au fost provocați. Dinăuntru lucrurile stau altfel.

De ce nu pleacă femeile abuzate?

Unele femei abuzate se disociază complet de durerea pe care abuzatorul le-o cauzează. Este ca și cum nu ar fi prezente la propria lor suferință. Este un mecanism care permite unora dintre victime să facă față suferințelor. Poate că psihicul nu ar fi făcut față unui astfel de atac și am fi asistat la o destructurare sau la pulsiuni de moarte. Mecanismele de coping asigură supraviețuirea și trebuie văzute că atare. Nu lăsăm omul fără mecanismele proprii lui, dacă nu avem cum să îl susținem altfel, dacă nu putem să îi oferim ceva în schimb.

Alte femei au trăsături de personalitate dependentă. Femeia co-dependenta este convinsă că nu are suficiente resurse pentru ca existența ei să fie ridicată pe propriile ei picioare. Nu poate alege singură, nu poate face lucruri pentru ea, nu are suficientă încredere în ceea ce poate vorbi, gândi sau fi. Și are foarte multă admirație și fascinație pentru cei care o fac cu dezinvoltură și mare aplomb, adică pentru narcisici.  Trăsăturile narcisice se construiesc pe același fundament de neglijență și abuz din copilărie. Narcisicul crede despre el numai de bine, iar despre ceilalți crede că trebuie să îi fie recunoscători că el există în viața lor. Nu își va asuma nici o eroare și nici nu se va îndrepta, pentru că totul legat de el e perfect. Va fi foarte furios dacă cineva îi știrbește în vreun fel imaginea și o va apăra cu orice preț.

 Aud deseori „am făcut cea mai bună alegere pentru copiii mei, fiindcă ei aveau nevoie de tată”. Întrebați mai devreme sau mai târziu, copiii vor spune că își doreau ca părinții să fi fost separați și să nu își mai vadă mama tratată rău. Ce s-a întâmplat? Mama, deseori cu o personalitate dependentă si o atitudine de idealizare a masculinitații, se temea de fapt pentru ea, pentru copilul dependent si neputincios din ea, rămas fără îngrijitor. Neputând lua decizii singură și nevazandu-si viața fără un partener, ea alege în mod inconștient pentru ea si dependență ei, în defavoarea ei în mod real și a copiilor.

Sunt și femei care au avut neșansa interacțiunii doar cu bărbați abuzivi de-a lungul întregii dezvoltări timpurii. Pentru ele relațiile abuzive sunt firești. Altceva nu au cunoscut.
Pentru cei feriți de astfel de drame poate părea straniu. Dar suntem creaturi rutiniere; ne obișnuim inclusiv cu viața  rea și ne e foarte greu să visăm si să acționăm în afara unei zone în care stim cum funcționează lucrurile. Foarte multe din opiniile și credințele noastre sunt preluate sau vin pe fondul experienței proprii. Când oriunde ai fost ai găsit un bărbat violent, atunci vei ajunge să crezi că e firesc că bărbatul să fie violent.

Stima de sine scăzută, sentimentul că nu merită mai mult sau mai bun, teama de eșec și vina enormă; toate conduc către decizia de a accepta un partener abuziv și a tolera abuzurile.

Un aspect foarte important este acela că, deseori, victimele supuse abuzurilor ani la rând ajung să  sufere de sindrom post-traumatic, precum soldații după un război. Întreaga lor structură interioară se clatină sub munții de îndoială, vină și regrete. Fiindcă abuzurile distrug ființa pe dinăuntru și pe dinafară. Sunt cercetări recente care demonstrează că victimele violenței domestice au probleme de sănătatea mult după ce au încheiat relațiile abuzive. Iar atacurile asupra identității, personalității și capacității victimei, fac ca ea să nu se mai perceapă pe sine în mod realist și nici pe ceilalți și să nu mai aibă încredere în propriile idei, soluții și atitudini.

Prietenii la nevoie se cunosc – judecători sau critici?

Aceste aspecte mentionate,  inconștiente dar foarte puternice,  mi-aș dori să ajungă  la cei apropiați ai victimelor violenței domestice. Pentru că cei apropiați pot acționa ca suport, ghid și intermediar.

Din păcate, de cele mai multe ori  chiar cei dragi cad pradă mentalităților înguste.  *De ce stai dacă se poartă așa? Așa îți trebuie atunci…* Am putea vorbi despre o alegere dacă  nu ar fi totul atât de puțin conștient și dacă identitatea omului care suferă nu ar fi fost atinsă. Dar nu este așa în acest caz și critica nu face decât să stîrnească și mai multa îndoială legată de ceea ce poate și ceea ce trebuie să facă persoana abuzata.

Fiindcă nu e nimeni cu adevărat în tabăra femeii agresate, dacă cei care îi vor binele nu reusesc să vadă binele din ea și să i-l reflecte înapoi.
Deja criticată de agresor, cea care primește în loc de suport critică, va alege să se izoleze și să se ascundă de așa zișii prieteni. Și de cele mai multe ori această tăinuire a evenimentelor se dovedește a fi tragică în final.

Femeile abuzate nu au nevoie de critică, presiune, manipulare sau control. Au parte deja de asta de la agresor. Ele au nevoie să fie susținute, conținute și acceptate.

Nu avem compasiune când luăm decizii pentru ceilalți. Avem compasiune când îi însoțim cu blândețe și îi oglindim până în punctul în care pot alege pentru ei.

„Fii blând. Toti cei pe care îi întâlnești poartă un război despre care nu știi nimic.”