Nu pot să vorbesc despre fericirea=iubire fără să vorbesc despre ce e în mod real iubirea și, mai ales, fără să mă leg și dezleg de ceea ce nu este ea. Văd, aud și simt foarte multă suferință întemeiată pe un tip de dragoste bolnăvicioasă, angoasantă și care te usucă.  Acest tip de dragoste aduce foarte multe beneficii materiale regizorilor, scriitorilor obscuri și altor categorii de oameni care culeg roade de pe urma componentei lor borderline pe care o mistifica și servesc publicului plictisit si înfometat de gol launtric.

Filme, reclame, cărți , jocuri, samd care au la baza un astfel de filon ce stârnește apetitul publicului pentru dramă și zgandarește omul deprimat, care se gândește a fi banal, în adâncurile inconștienței lui. Rațiunea naște monștri și rațiunea, nu inima, este vinovată pentru nevoia de spectaculos și “ idei” de fior palpitant care devorează.  “Inima cere” e o scuza pe care o folosim atunci când vrem să credem că soarele gândirii s-a ascuns in spatele unei planete misterioase și un eveniment magic a intrat în scenă, pentru care ne pregătim cu popcorn si ochelari speciali de eclipsă. Și așteptăm cu întreaga suflare unicitatea clipei. Care nu e nici unică, nici misterioasă, nici magică. Când inima cere cu adevărat , e o cerere sensibilă, armonioasă. Mintea complică totul și macină zgomotos firul gândirii pentru a acoperi cererile șoptite ale inimii. De aia nu o auzim.

Și dacă iubirea nu e dramatică, cu pante riscante, goluri, fluturi negri și respirație întretăiată până la leșin…..ce rămâne de “capul” ei? Sunt sub influența fasta a lui Salome, a cărui carte de căpătâi “Curajul de a fi tu însuți ” tocmai am terminat-o și simt nevoia să mă afiliez unei abordări pe care o simt a fi reală despre iubire, propusă de el .  Relația de iubire există când “sentimentele și trăirile se înfiripă în jurul înțelegerii, într-o stabilitate și o constanță relativă; se manifestă în câmpul împărtășirii și fiecare se simte mai frumos, mai deschis , mai complet”.

Când am născut, mi-am dat seama că nu am iubit niciodată până atunci. Ăsta e adevărul inimii mele și nu mi-e teamă de el sau de spiritul critic al oamenilor care nu au dat peste adevărul lor niciodată. Atunci s-a deschis in mine o ușa pe care nu mai intrasem niciodată si pe ușa aceea au intrat iubirile mele prezente si viitoare, pe care incep sa le disting din ce in ce mai clar cu sufletul si sa le apreciez onest. Sper ca și voi să dați pe coridoarele vieții de o astfel de ușă și poate mulți dintre voi ați făcut-o deja.

Acum că mi-am spus of-ul si on-ul despre iubire, vreau să vă vorbesc despre un studiu al fericirii. Fiindcă sunt convinsa că toți vrem sa fim fericiți și multora nu prea ne iese. Se pare că George Eman Vaillant a descoperit cheia fericirii și merită să luăm notă de descoperirile sale.

Vaillant este psihiatru american, profesor în cadrul Facultății de Medicina Harvard și director al departamentul de Cercetare Psihiatrică din cadrul Spitalului Brigham. Cercetările sale se întind pe zeci de ani și au vizat în special procesul de recuperare în cazurile de schizofrenie, dependență de heroina și alcool,  tulburări de personalitate.

Studiul Grant, conceput de Vaillant,  e parte a unui studiu al dezvoltării adulților realizat de Harvard, întins pe o perioadă de 75 de ani care a luat în vizor 268 de oameni sănătoși fizic și mental, aleși de pe băncile facultății Harvard. Acest studiu a mers în paralel cu un alt studiu intitulat “The Glueck Study”care a vizat 456 de tineri provenind din mediul defavorizat,  ce trăiau în cartierele mărginașe ale Bostonului între anii 1940-1945. Persoanele în cauză sunt încă în studiu. Evaluările s-au realizat cel puțin o dată la 2 ani cu ajutorul chestionarelor, informări de la medicii curanți și interviuri față în față. S-au adunat mii de hârtii ce conțin date despre starea mentală și fizică a respondenților, carieră, experiența pensionării și calitatea relațiilor. Scopul a fost acela de a identifica factorii care conduc către o îmbătrânire sănătoasă.

Studiul Grant a ajuns să fie cunoscut popular sub denumirea de “studiul fericirii” și concluziile sale după atâția ani de punctare a parcursurilor individuale sunt clare, simple și interesante.

Majoritatea oamenilor tineri care sunt rugați să răspundă onest la întrebarea “Ce credeți că v-ar aduce fericirea?” bifează  frumos și citet “banii, faima și  munca grea”.

Asa au crezut și tinerii înregistrați ca participanți la acest studiu, dar viața le-a dovedit că răspunsul nu avea nici o legătură cu rădăcinile reale ale fericirii.

Studiul demonstrează că fericirea stă in relațiile de dragoste calitative și în mecanismele de adaptare sănătoase la situațiile complexe , pe care viața le dezvăluie.

Iata câteva concluzii ale studiului Grant care te vor face să regândești (sper eu) rolul dragostei în viața ta:

• Succesul financiar depinde de căldura relațiilor și , peste un anumit nivel, nu mai depinde de gradul de inteligență.
• Relațiile apropiate și afectuoase cu mama influențează parcursul unui individ până aproape de bătrânețe.

Se pare că oamenii care au avut parte de o relație apropiată cu mama reușesc să castige cu 87 000$ mai mult pe an decât cei care au caracterizat relația cu mama drept “rece” sau “indiferentă”.

Oamenii care au caracterizat relația cu mama lor drept una “deficitara” au prezentat un risc mai mare de a dezvolta demență la bătrânețe.

Eficiența în munca se pare că e și ea in legătură cu o relație calitativă cu mama.

După 75 de ani se pare că relația cu mama nu mai este un indicator care să genereze satisfacție vieții.

• Relația cu tatăl din copilarie este corelată cu :

Scăderea gradului de anxietate ca și adult.

“Savurarea” pe îndelete a vacanțelor.

Satisfacție sporită a calității vieții după vârsta de 75 de ani.

Concluzia principală a lui Vaillant este: “ căldura relațiilor de-a lungul parcursului individului are cel mai mare impact pozitiv asupra satisfacției vieții”  sau foarte simplu:  “ Fericirea este dragoste. Punct”.

Când deschide discuția despre mecanismele de adaptare ale oamenilor, Vaillant face referire la povestea unui tată care în ajunul Craciunului pune într-o șosetă a unuia dintre fii un ceas de aur deosebit, iar în șoseta celuilalt fiu o balegă de cal. A doua zi, primul fiu vine la tatăl său și îi spune posomorât „ Tată, pur și simplu nu știu ce am să fac cu acest ceas. Pare așa fragil. Mi-e teamă că îl voi strica”.  Celălalt băiat intră în fugă în camera entuziasmat si spune „ Tata! Tata! Moș Crăciun mi-a adus un ponei…daca as reuși sa îl și găsesc….”.

Povestea asta devine emblematică pentru studiul Grant. Întrebarea centrală a lui Vaillant pendulează în jurul atitudinii cu care participanții studiului răspund la obstacolele mai mici sau mai mari pe care le întâlnesc pe parcursul vieții. Mecanismul de adaptare/ apărare, concept psihanalitic, se refera la răspunsurile inconștiente la durere, conflict si nesiguranță. Aceste gânduri sau tipuri de comportamente pot fie să formeze sau să deformeze realitatea persoanei.

Vaillant propune o comparație cu un proces biologic de bază . Cand ne tăiem, sângele se coagulează – acesta este un răspuns rapid și involuntar ce asigura homeostaza. În mod similar, când întâlnim o provocare mică sau mare – un pahar spart sau moartea unei persoane apropiate – mecanismele de apărare ne ajută să ne ținem la suprafață „mlastinii” emoționale turbulente. Precum coagularea ne poate salva de la a sângera până la moarte sau poate să înfunde o artera coronariana, ducând la infarct, mecanismele de apărare pot să ne salveze sau să ne duca la pieire.

Din punctul de vedere al lui Vaillant mecanismele de aparare se clasifică in 4 categorii.

Cele mai de jos sunt cele mai puțin sănătoase, așa numitele „ adaptări psihotice” – paranoia, halucinații sau megalomanie – care, desi fac realitatea tolerabila pentru persoanele care apelează la ele, vin la pachet cu eticheta de “ nebunie” aplicată de către societate, care îndepărtează în mod sănătos si izolează elementele “cu risc seismic”.

Un pic mai sus stau adaptarile “imature”, ce includ manifestări violente, comportament pasiv-agresiv, ipohondria, proiecția si fantezia. Oamenii care recurg la ele nu sunt atât de izolați precum cei cu adaptări psihotice, dar sunt împiedicați din cauza acestui tip de comportament să dezvolte relații firești.

Mecanismele de adaptare “nevrotice”sunt considerate normale. Acestea includ intelectualizarea ( transformarea lucrurilor și situațiilor in concepte), disocierea (“ Ștergerea ” rapidă a sentimentelor și trăirilor legate de anumite persoane sau situații)  și reprimarea despre care Vaillant spune că este “ inexplicabilă naivitate, lapsusuri sau erori în a recunoaște mesajele transmise de un organ de simț ”.

In categoria mecanismelor de adaptare mature si sanatoase, Vaillant include altruismul, umorul, anticiparea, amânarea conștientă a atenției sau a imboldului de a intra într-un conflict (pentru a i se adresa in maniera și la timpul potrivit) și sublimarea ( ex : angajarea agresivității în activități sportive).

Nu știu despre voi, dar eu una încă ma zbat intre mecanismele de adaptare nevrotice și cele sănătoase, dar trecerea timpului face ca zbaterea sa scadă în amplitudine și balanța să încline înspre cele din urmă. Rețete nu exista; exista doar motivație și conștientizare ca baza a unei astfel de transformări, după mine.

Tot dupa mine si dupa mintea mea, transformarea mecanismelor de adaptare survine când intră iubirea autentică în peisaj. Ce altceva poate să motiveze mai abitir sau să producă o iluminare dinuntru spre afară?

Oricum, fericirea e dragoste și v-o doresc. Punct.