Toate articolele scrise de Irina Stoica

Psihologie

Gândurile și atitudinile care omoară succesul unui om cu resurse

Omul de succes nu se clădește pe o copilărie perfectă, pe un maldăr de studii și titulaturi, pe un vraf de renunțări și compromisuri, pe mii de ore de muncă asiduă, pe un IQ enorm, pe moșteniri și relaționări. Omul de succes de construiește pe o minte eliberată de convingeri false și pe o viziune.
Asta ce înseamnă? Că mergem, mulți dintre noi, cu frâna trasă și ne mirăm de ce nu înaintăm lin și frumos către obiective. Nu e pentru că suntem șoferi lipsiți de talent, nu e pentru că nu avem o mașină bună, nu e pentru că ceilalți nu ne lăsa să ajungem unde trebuie. E doar pentru că rulăm pe o bandă a gândurilor și credințelor false despre noi înșine și frânăm în același timp în care accelerăm.
De ce facem asta? De frică.
Uite. Hai să vedem ce se întâmplă dacă ai succes.
Să spunem că ai dat lovitura. Te-ai hotărât să deschizi afacerea visurilor tale și ți-a ieșit. Cum te simți? Poți să trăiești experiența sau ți se adună în minte gândurile determinate să o anihileze?
Dacă am deschis afacerea, înseamnă că acum trebuie să muncesc mult și asta va însemna să sacrific timpul cu familia. Cum ar va reflecta asta in cuplu? Vor fi conflicte cu soțul. Asta poate duce către o separare, dacă soțul nu mă va susține. După separare, va trebui să mă descurc cu copiii. Se vor îmbolnăvi și cine stă cu ei acasă? Îmi voi pierde afacerea de succes pentru că va trebui să îngrijesc copiii. Voi ajunge o mamă groaznică care a ucis copilăria copiilor mei și le-a îndepărtat tatăl.
Stop! Plecasem de la minunata imagine a ta reușind în ceva ce ți-ai propus. Cum ai ajuns la divorț, mama groaznică și copiii marcați pe viață? Tu observi că nu reușești nici măcar să te bucuri de imaginea succesului tău? Îl distrugi și în imaginație. Gândește-te ce îi faci în realitate. Cu ce forțe reușești să îl anihilezi înainte să pornești la drum spre el.
Acum că te-ai gândit la asta, îți propun să te gândești ce proiecte și dorințe ai avut în ultimii 3 ani la care ai renunțat din diverse motive. Uite, eu de exemplu am vrut să pictez, să fac o carte senzorială, am avut câteva tentative prin bucătărie, am vrut să învăț tehnica șervețelului. În toate am investit, cumpărând materiale, uitându-ma la videoclipuri *how to*, gândind detaliile fiecăruia și mergând inclusiv la prezentări pe teme conexe. Nu am reușit să găsesc timp și energie pentru niciunul dintre ele. De ce? Păi fiindcă eu am crescut cu eticheta *ești neîndemânatică*. Din start, având o astfel de bază predictivă, eu mă îndrept către a îndeplini „profeția” automat. Cum sistemele tind către conservare, energie nu găsesc pentru a face ceva ce știu clar că e menit a fi o pierdere de vreme. De fapt, tot ce îmi propusesem să fac era chiar ușor. Totuși în mintea mea mă surprind că gândesc: la ce bun să nu dormi noaptea daca oricum nu vei reuși să duci proiectul la sfârșit sau chiar te vei răni și obosi încercând? Lucrurile sunt simple. Legat de lucrul manual sunt predicatele*nu vei reuși* *nu dormi* * te vei răni*, *te vei obosi*. Astea sunt șoptite automat de mamele, tatii, bunicile și profesorii pe care i-am luat cu noi, în viețile noastre de adulți independenți.
De fapt problema aici e. Sunt concepții fundamentale despre noi înșine și viață în general care rulează neobservate pe pilot automat. Singurul lucru pe care îl poți face e să te observi și să preiei controlul, opunând concepte noi.

Frica disproporționată de numește anxietate. Cum spunea Markham la una dintre conferințe…. dacă ai de a face cu un copil anxios trebuie să urmezi doi pași: 1. Normalizare – frica este firească și o acceptăm că având rădăcini în realitate și 2. Fa-o oricum – susține copilul în acest încerca, în ciuda fricii. Ei, chestiunea asta se poate aplica foarte bine cu propriul copil temător de succes, de eșec, de pierderea imaginii sau a identității. Deci amintește-ți că frică ta a plecat dintr-un punct clar și corect, consecință a unei situații reale. Apoi pășește pe ea și depășește-o, delimitează-te, decorseteaza-te de ceva ce ți-a prins bine și te-a ținut la cald, dar a ajuns să te blocheze. Învățăm din greșeli să pășim altfel, nu să stăm pe loc, pentru a nu mai greși.

Dar pentru a face cei doi pași simpli trebuie să începi să ții cu tine. Și asta nu implică deconectarea de la restul. Să te ai pe tine în orice relație e o cheie a realei autonomii și aprecieri de sine. Să ții cu tine înseamnă să te iei in calcul, să renunți fiindcă asta e ce îți dorești și simți că e bine și pentru tine, să tolerezi doar cât poți tolera, să îți bucuri sufletul și corpul; să îți acorzi odihnă, hrană și credit; să îți respecți limitele; să crezi in tine și să îți susții ideile, valorile și credințele; să dai și să primești; să nu te apreciezi și să conștientizezi când ai greșit; să aduni ce merită și să lași să se dizolve ce nu merita; să îți folosești resursele și talentele.

Dacă tu ții cu tine și ai o imagine clară și reală a potențialului și limitelor tale, vei fi *propria ta lumina*, cum îndemna psihologul J. Salome. Dar ca să fii lumină, trebuie să te vezi și accepți întreg. Lumina nu există fără întuneric, cum tu nu poți veni în lume doar cu ce te face bun și dă *bine*. Fricile cele mai mari au legătură cu răul din noi sau ce am ajuns să credem că ar fi sau ar face rău. Pentru că de fapt, multe dintre ele sunt construite pe opinii împrumutate sau inoculate *pentru binele tau* de mult timp.
Fiindcă nici binele, nici răul nu sunt concepte asupra cărora să considerăm că avem de ce să ne *relansăm*. Sunt deseori moșteniri de familie, un fel de zestre de valori apărată cu orice preț și transmisă cu ocazia unei uniuni. Zestrea trebuie cercetată, deschisă și privită cu ochii mari, apreciată și reașezată în cufere șterse de praf. Luăm ce primim și dăm mai departe doar ce am primit, dacă nu căutăm să ne înțelegem și să resimbolizam viața pe care o trăim. Într-un fel, e un ciclu de renașteri, retrăiri și dizolvări a acelorași eu și tu, dacă lanțul nu e rupt de conștientizare.

Dacă tu ții cu tine și te vezi, simți și auzi, ceilalți vor începe să fie inspirați și vei trezi în ei nevoia de lumină.
Dacă tu ții cu tine, pleci la drum cu un tovarăș bun și asta face din start un drum bun!

General

Televizorul – o bonă supraprotectoare care crește copii fără imaginație

Stă pe mine in poziție turcească,cu un deget în nas și urmărește fermecat cântecelele cu numărătoarea în engleză. Dacă îl întreb câți ani are zice *two*, evident, ca personajele ochioase de la tv. Nu mai are stare și îmi alunecă pe picioare până la capătul patului, unde poposește pe mochetă, cu capul dat pe spate, sub televizor. „Ești prea aproape de televizor”, strig eu, și se întoarce pe pernă, ca o pisică plictisită, mustăcind a cicăleala. Dacă ar fi motan, ar da enervat din coadă. Îl cred și asta pentru că e plin de energie pe care nu are unde să o consume.

E toamnă și cădem pradă tentației *ecranelor* și asta mă neliniștește, fiindcă eu văd cat de izolați suntem în societate, fiecare cu ochii într-un ecran.

Mi-a rămas în cap o chestiune dintr-un interviu cu un doctor despre timpul pe care copilul îl petrece la televizor. Spunea că dacă vrei să îți vezi de ale tale și lași copilul la TV, va ajunge să construiască o relație cu el. O relație cu implicații negative în restul relațiilor.

Până la urmă tv-ul e o *bonă* supraprotectoare, care nu interacționează cu copilul, care îi limitează orizonturile, imaginația și îl stimulează către efort și acțiune. Unde mai pui că îl distrează și îl învață lucruri, iar asta e partea pozitivă care îi dă șansa să aibă impact negativ asupra copiilor și a imaginației lor neutilizate.

Dar partea cea mai tristă aveam să o văd abia când am stins televizorul. Fiindcă amintindu-mi de spusele doctorului, am făcut un efort și l-am închis. Ce s-a întâmplat? Mai întâi a luat o mașinuță și a plimbat-o pe calorifer, apoi a început să cânte. Cântând, s- a suit pe pat și a început să sară pe ritmul melodiei compuse de el. După ce s-a săturat a venit și m-a pupat, s-a uitat în ochii mei și a început să îmi prezinte camera.

Fiindcă atunci când bona pleacă, ți se deschide lumea și camera de transformă într-o insulă cu comori și oamenii din ea se trezesc și pot fi primiți cu mesajele lor vizibile și invizibile.

Se vorbește des despre legătura dintre rezultatele academice și utilizarea ecranelor. Și asta pentru că, în mod evident, copilul nu trebuie să facă nici un efort -fizic, intelectual, creativ- pentru a primi o poveste distractivă. Ceea ce deschide apetitul pentru un astfel de confort. Și e o corelație care trebuie subliniată pentru binele societății și al individului.
Dar nu se vorbește atât de des despre legătura dintre ecrane și dificultatea de a relaționa. Pentru că ecranul te răpește și te suspendă într-o lume de culori și sunete că într-un vis. Și pentru că ești în lumea viselor, nu poți intra în relație cu ceilalți.
Lumea imaginară e grozavă pentru copii, dar cu condiția ca ea să fie imaginată de ei. Jocul real presupune efort și e important ca efortul să fie preluat de micuți ca parte integrantă firească a vieții.
Copilul nu e conștient de această deconectare de la cei din jurul lui. Dar el o simte și se tulbură. De aceea, cu e mai mult timp deconectat, cu atât conectarea va fi mai dificilă,, mai frustrantă și posibil însoțită de componente agresive.

Eu știu cât de ușor te poți lăsa furat de bona-ecran, ieftină și mereu la îndemână. Și dr. Markham vorbea despre situații care justifică lăsatul copilului la TV. „Dacă ai un copil mic de îngrijit și adormit, lasă-l liniștită pe cel mare la desene.” E o discuție despre priorități, desigur. Și așa am început și noi. Doar că ușor am alunecat către mai mult….desene când vroiam să fac o mâncare, când vroiam să fac curățenie, când aveam de discutat cu soțul ceva important. Și am resimțit efectele negative îndeosebi când încercăm să ne jucăm după ce copilul petrecuse prea mult timp la tv sau dacă ieșeam afară, în relația cu ceilalți copii.

Partea bună e că poți începe să iei o atitudine în privința asta chiar azi. Dacă te temi de reproșuri, e cazul să îți aduci aminte că nu trebuie să faci pe placul copilului, ci să răspunzi nevoilor lui reale. Dacă te temi de frustrare, e cazul să afli că e foarte important ca al tău copil să aibă parte de frustrare, fiindcă în timp se construiește la nivel neuronal un răspuns mai bun la situațiile  dificile. Dacă te temi că vei fi suprasolicitată, sunt convinsa că vei găsi suficiente resurse pentru a putea să te maimuțărești și să inventezi jocuri cu năzdrăvanii tăi.

E greu până te obișnuiești cu ideea că ai concediat „bona”de ocazie. Dar , ai încredere în tine, în copil și în importanta relațiilor pentru viitorul lui.

Studii recente, extinse pe perioade lungi de timp, au ajuns la concluzia că fericirea noastră e direct proporțională cu relațiile noastre.
De aia cred că e important să nu perturbăm relaționarea cu substitute ieftine și la îndemână.

Dar, din același motiv, cred că e foarte important că relaționarea noastră cu ei să fie însoțită de relaxare și bucurie. Degeaba ai dus în beci TV -ul, dacă nu găsești cai de a aduce stimularea și distracția în casă altfel. Degeaba stingem fix când au trecut 30 de minute, dacă nu reușim să intrăm într-o relație autentică cu ei după ce am stins sau nu le oferim încredere în potențialul lor creativ.

E iarăși o chestiune din aceea de echilibru. Ieși din zona de confort, fără să ajungi la disconfort total. Succes!

Psihologie

Violența domestică – o campanie de conștientizare

M-am alăturat, cu mult drag si cu deschidere, campaniei *Mami, de ce plângi?*, inițiată de Raluca Bădița de la www.cocktaildeviata.com . Consider că o campanie de conștientizare privitor la violența domestică trebuie susținută cu toate mijloacele într-o societate mult prea tolerantă cu agresorii și mult prea aspră cu persoanele agresate. Nu înțelegem ce se întâmplă cu adevărat în cazurile de abuz cu un individ.  Și ce nu înțelegem, nu tolerăm sau interpretăm  eronat.  De aceea mi-am dorit să pot veni cu ceea ce am cunoscut, înțeles și intuit în legătură cu situațiile de violență domestică și impactul lor asupra victimelor.

„Bărbații se tem că femeile vor râde de ei. Femeile se tem că bărbații le vor ucide.” Margaret Atwood.

În continuare trăim într-o lume în care bărbatul este apreciat, onorat și sărbătorit mai mult decât femeia, de la venirea sa pe lume și până la încheierea socotelilor sale lumești.

Și femeile sunt prinse în această adulație a masculinității din foarte multe motive. Unul foarte puternic constă în ceea ce surprindea Margaret Atwood foarte bine: vulnerabilitatea femeilor. Fiindcă femeile se tem de bărbați și au nevoie să își asigure supraviețuirea. Iar cu un partener ele nu mai sunt la fel de expuse. Dacă partenerul se dovedește a fi abuziv ați crede probabil că  șansa de supraviețuire a femeii ar fi legată de decizia de a pleca. Studiile arată că în 70% din cazuri, vătămarea gravă și uciderea, au loc după ce victimele își părăsesc abuzatorii. Deci supraviețuirea obligă femeia la un parteneriat, fie el chiar cu un bărbat abuziv.

Un alt răspuns e în dependența femeilor de un bărbat, fără de care viața ar fi prea greu sau chiar imposibil de trăit. Mentalitatea aceasta a perforat latura actionalā a multor generații, lasându-le să trăiască doar prin proiecție aspirațiile, perspectivele și nevoia de recunoaștere.  E clar că o credință puternică într-o lume a bărbaților va face incertă situația oricărei femei care încearcă să se autonomizeze.

Singuratatea este o altă chestiune bagatelizată astăzi, într-o lume care promovează autonomia fără să îi pătrundă sensul. Dar singurătatea stârnește temeri și conduce către decizii de tipul *mai bine cu rău, decât fără rău*. Ochiul miop al omului contemporan găsește încă deranjantă femeia fără partener; mai deranjantă chiar decât pe cea cu partener care o abuzează.

Asta spune ceva despre ceea ce se așteaptă de la noi și, dacă avem mintea deschisă, ne spune și  despre cât poate fi de dificilă decizia de ieșire dintr-o relație abuzivă. Dincolo de abuz, pe o femeie îndurerată, nu o așteaptă doar o viață solitară și grea, ci și multe critici și neacceptare.

„Unde e putere, nu e dragoste” C.G.Jung. Și relațiile abuzive am spune că vin că o confirmare a acestui fapt. În realitate, cei care trăiesc aceste relații dramatice, susțin că cele două -dragostea și puterea- au fost trăite și simțite cu o intensitate și o încărcătură deosebită. Multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre perioadele minunate, urmate de momente groaznice. Nimeni nu stă fiindcă îi e bine cu *răul*. Majoritatea femeilor rămân pentru că cred în partea bună a relației și a bărbatului de lângă ele. Unele consideră că latura lui violentă se justifică prin prisma trecutului dureros și se conving că, iubindu-l necondiționat si oferindu-i suport și acceptare, această latură va fi anihilată. Cu toții sperăm în binele oamenilor de lângă noi și intrăm în relații cu speranță. Femeile abuzate nu diferă de cele care sunt în relații funcționale din acest punct se vedere.

Cercetătorii susțin că cei mai expuși la riscul violenței domestice sunt cei care, în copilărie și pe parcursul dezvoltării lor, au asistat la violență domestică. În istoricul victimelor gasim abuzuri (verbale, fizice și uneori sexuale), neglijență și lipsă de iubire din partea părinților sau a îngrijitorilor lor.

Un astfel de istoric îl regăsim și în victimele adicției. Și nu întâmplător foarte multe dintre victimele violenței domestice vorbesc despre sentimentul de dependență care sfâșie și doboară orice argument, pledoarie și rațiune și asigură întoarcerea lor lângă partener. Fiindcă să fii iubit e mai mult decât un deziderat pentru un copil neiubit. Totul se învârte în jurul golului și durerii de a nu fi iubit și apreciat. Pentru mulți e un paradox. Să ai nevoie să fii iubit și să alegi să rămâi cu un om care nu te iubește.

Asta fiindcă cei mulți privesc din afară; și unii au nevoie să privească din afară pentru că tematica e și în ei și i-ar atinge mult prea adânc. Din afară, deseori, bărbații abuzivi sunt brute care nu se pot controla sau băieți buni care au fost provocați. Dinăuntru lucrurile stau altfel.

De ce nu pleacă femeile abuzate?

Unele femei abuzate se disociază complet de durerea pe care abuzatorul le-o cauzează. Este ca și cum nu ar fi prezente la propria lor suferință. Este un mecanism care permite unora dintre victime să facă față suferințelor. Poate că psihicul nu ar fi făcut față unui astfel de atac și am fi asistat la o destructurare sau la pulsiuni de moarte. Mecanismele de coping asigură supraviețuirea și trebuie văzute că atare. Nu lăsăm omul fără mecanismele proprii lui, dacă nu avem cum să îl susținem altfel, dacă nu putem să îi oferim ceva în schimb.

Alte femei au trăsături de personalitate dependentă. Femeia co-dependenta este convinsă că nu are suficiente resurse pentru ca existența ei să fie ridicată pe propriile ei picioare. Nu poate alege singură, nu poate face lucruri pentru ea, nu are suficientă încredere în ceea ce poate vorbi, gândi sau fi. Și are foarte multă admirație și fascinație pentru cei care o fac cu dezinvoltură și mare aplomb, adică pentru narcisici.  Trăsăturile narcisice se construiesc pe același fundament de neglijență și abuz din copilărie. Narcisicul crede despre el numai de bine, iar despre ceilalți crede că trebuie să îi fie recunoscători că el există în viața lor. Nu își va asuma nici o eroare și nici nu se va îndrepta, pentru că totul legat de el e perfect. Va fi foarte furios dacă cineva îi știrbește în vreun fel imaginea și o va apăra cu orice preț.

 Aud deseori „am făcut cea mai bună alegere pentru copiii mei, fiindcă ei aveau nevoie de tată”. Întrebați mai devreme sau mai târziu, copiii vor spune că își doreau ca părinții să fi fost separați și să nu își mai vadă mama tratată rău. Ce s-a întâmplat? Mama, deseori cu o personalitate dependentă si o atitudine de idealizare a masculinitații, se temea de fapt pentru ea, pentru copilul dependent si neputincios din ea, rămas fără îngrijitor. Neputând lua decizii singură și nevazandu-si viața fără un partener, ea alege în mod inconștient pentru ea si dependență ei, în defavoarea ei în mod real și a copiilor.

Sunt și femei care au avut neșansa interacțiunii doar cu bărbați abuzivi de-a lungul întregii dezvoltări timpurii. Pentru ele relațiile abuzive sunt firești. Altceva nu au cunoscut.
Pentru cei feriți de astfel de drame poate părea straniu. Dar suntem creaturi rutiniere; ne obișnuim inclusiv cu viața  rea și ne e foarte greu să visăm si să acționăm în afara unei zone în care stim cum funcționează lucrurile. Foarte multe din opiniile și credințele noastre sunt preluate sau vin pe fondul experienței proprii. Când oriunde ai fost ai găsit un bărbat violent, atunci vei ajunge să crezi că e firesc că bărbatul să fie violent.

Stima de sine scăzută, sentimentul că nu merită mai mult sau mai bun, teama de eșec și vina enormă; toate conduc către decizia de a accepta un partener abuziv și a tolera abuzurile.

Un aspect foarte important este acela că, deseori, victimele supuse abuzurilor ani la rând ajung să  sufere de sindrom post-traumatic, precum soldații după un război. Întreaga lor structură interioară se clatină sub munții de îndoială, vină și regrete. Fiindcă abuzurile distrug ființa pe dinăuntru și pe dinafară. Sunt cercetări recente care demonstrează că victimele violenței domestice au probleme de sănătatea mult după ce au încheiat relațiile abuzive. Iar atacurile asupra identității, personalității și capacității victimei, fac ca ea să nu se mai perceapă pe sine în mod realist și nici pe ceilalți și să nu mai aibă încredere în propriile idei, soluții și atitudini.

Prietenii la nevoie se cunosc – judecători sau critici?

Aceste aspecte mentionate,  inconștiente dar foarte puternice,  mi-aș dori să ajungă  la cei apropiați ai victimelor violenței domestice. Pentru că cei apropiați pot acționa ca suport, ghid și intermediar.

Din păcate, de cele mai multe ori  chiar cei dragi cad pradă mentalităților înguste.  *De ce stai dacă se poartă așa? Așa îți trebuie atunci…* Am putea vorbi despre o alegere dacă  nu ar fi totul atât de puțin conștient și dacă identitatea omului care suferă nu ar fi fost atinsă. Dar nu este așa în acest caz și critica nu face decât să stîrnească și mai multa îndoială legată de ceea ce poate și ceea ce trebuie să facă persoana abuzata.

Fiindcă nu e nimeni cu adevărat în tabăra femeii agresate, dacă cei care îi vor binele nu reusesc să vadă binele din ea și să i-l reflecte înapoi.
Deja criticată de agresor, cea care primește în loc de suport critică, va alege să se izoleze și să se ascundă de așa zișii prieteni. Și de cele mai multe ori această tăinuire a evenimentelor se dovedește a fi tragică în final.

Femeile abuzate nu au nevoie de critică, presiune, manipulare sau control. Au parte deja de asta de la agresor. Ele au nevoie să fie susținute, conținute și acceptate.

Nu avem compasiune când luăm decizii pentru ceilalți. Avem compasiune când îi însoțim cu blândețe și îi oglindim până în punctul în care pot alege pentru ei.

„Fii blând. Toti cei pe care îi întâlnești poartă un război despre care nu știi nimic.”

Sănătate

Urgențe medicale – noțiuni de prim-ajutor

Cei mai bine cheltuiți 100 de lei pentru copiii mei nu au fost pe jucării, haine sau mâncare. Au fost cei pe care i-am dat pe un curs de prim-ajutor ținut de Asociația de Pediatrie și Consultanță în Alăptare .

Roxana Hristianovici, medic pediatru, a fost un orator foarte agreabil. Cursul este bine structurat și până la finalul celor 3 ore reușisem să înțeleg cum trebuie procedat în cazul căzăturilor, arsurilor, ingestiei de substanțe sau obiecte, mușcăturilor, capușelor și cum se acordă primul ajutor în caz de accident. În acest timp medicul ne-a prezentat teoria, ne-a raspuns la întrebări, ne-a spus exact unde trebuie să mergem în funcție de urgență și am exersat, fiecare dintre noi, manevrele de intervenție.

 Mi-am dat seama cu această ocazie că, pusă în fața unor decizii rapide, le-aș fi luat pe cele greșite. Sunt foarte recunoscătoare că nu m-am confruntat cu situațiile în cauză până acum si recunoscătoare că am participat la acest curs.
Din recunoștință și din nevoia ca informațiile să ajungă , măcar parțial, către cei care nu au posibilitatea să participe, scriu acest articol astăzi.

 Noi psihologii vorbim cel mai des mamelor despre intuiție și instincte, resurse deosebit de valoroase în relația cu copilul. Dar e important de menționat faptul că nu avem acces la intuiție și instincte mereu. De fapt e foarte greu uneori cand suntem copleșiți de teamă să ne conectăm la liniștea din noi pentru a recepționa orice. De aceea e bine să ne informăm și să apelăm la specialiști.

Uneori cea mai bună cale de a fi părinte e să îți recunoști limitările și să ceri păreri.

În situațiile limită, când viața copilului poate depinde de acțiunile noastre, e bine să  ne putem baza pe ceva mai mult decât doar pe ceea ce simțim.
Nu pot reda cursul integral și nu pot susține cu video-uri manevrele de urgență. Pentru asta trebuie să mergeți la unul dintre evenimentele asociației, afișate pe pagina lor de fb. Dar incerc să fac un rezumat și să redau tot ce mi s-a parut important.

Începem cu CĂZĂTURILE. Precum nu prea există babe frumoase (mă rog, cu elanul chirurgiei estetice or mai fi), nu prea sunt nici copii care să nu cadă.  Medicul spune că doua lucruri sunt importante când cade copilul: de la ce înălțime a cazut și care a fost reacția de după.  Ideea e în felul următor: dacă e suit copilul pe masă și masa are 1.20…si copilul are 80 de cm, înseamnă că vorbim de un copil de 1 an si jumatate care a căzut de la 2 metri, ceea ce e foarte periculos. E important de știut că astfel se calculează înălțimea maximă.  În acest caz, medicul spune că  nu trebuie să stai la discuții. Ai luat copilul și ai fugit la spital. Lasă-i pe ei să îți conforme sau infirme un traumatism cranian.

Apoi e foarte relevant dacă copilul a plâns sau țipat imediat sau dacă reacția lui a venit după ceva timp. Dacă nu erai lângă el si ai auzit poc!, după care a început să plângă după ce ai ajuns tu în cameră, nu ai de unde să știi ce s-a întâmplat între momentul loviturii și momentul în care ai ajuns. Copilul putea să fi fost inconștient.

Dacă nu ai fost de față și nu ai martori, atunci sunt câțiva indici care te pot trimite pe pista suspiciunii de traumatism cerebral:

Vărsăturile în jet, o pupila dilatată, mersul legănat.

Ce se recomandă? CT de urgență. Singurul spital din București unde există anestezist non stop si se face la orice oră CT e Bagdasar Arsenie. De aceea e bine în caz de căzături să mergem direct acolo.

Apropo de cazaturi, medicul a facut un comentariu important. Spunea că dacă un copil de 8-10 luni își rupe mâna, trebuie verificat dacă nu cumva are rahitism. E o vârstă la care oasele ar trebui să prezinte o flexibilitate mare. Deci mare atenție și la aspecte conexe căzăturilor care ne pot vorbi despre alte probleme de sănătate ale copilului.

În privința FRACTURILOR am primit informații despre ce riscuri sunt atunci când îi aruncam în joacă în sus sau când îi purtăm de mână pe sus peste obstacole. Deși pare distractiv, se poate ușor transforma într-un coșmar, pentru că riscul de vătămare e mare. Pentru fracturi mergem cu copiii la Gr. Alexandrescu și la Budimex la Ortopedie, nu la camera de gardă.

INGERAREA DE SUBSTANȚE și ÎNECAREA CU OBIECTE sperie toate mamele. E important să știm cum să efectuăm manevrele și variantele pentru copii mici și bebeluși, pentru că în funcție de mărime și înălțime ele sunt diferite.  În primul rând,  dacă copilul are ceva în gură , nu țipăm la copil și nu încercăm să scoatem forțat obiectul din gura. Copilul se poate speria și aspira obiectul respectiv și asta poate fi mult mai vătămător decât dacă el ajungea în tubul digestiv. Roxana ne sfătuiește deci să ne rugăm de copil, ca un milog în zi de sărbătoare, până când ne *miluieste* cu prada lui. De altfel, mare atenție, același lucru se poate întâmpla și la clasica palmă pe spate aplicată copilului care tușește

În al doilea rând e foarte important, dacă o substanță sau obiect, au fost deja înghițite, să reținem oră exactă la care s-a întâmplat asta. De exemplu dacă s-a ingerat detergent, gel de duș sau săpun 2 ore nu se administrează nimic. De ce? Pentru că lichidele în combinație cu săpunul sau detergentul duc la formarea de baloane. Nu e o glumă. E o realitate extrem de crudă – baloanele de săpun, clăbucii, vor ieși pe gură și nas și copilul trăiește spaima sufocării. Deci in cazul în care a înghițit la baie un pic de gel de duș sau săpun e bine să ne aducem aminte că diareea pe care ar putea-o provoca substanța ajunsă în sistemul digestiv e un efect minor pe lângă cel obținut dacă intervenim.

Ora ingerării unei substanțe e foarte important de reținut și anunțat când ajungem la urgențe. Și în principiu nu luăm nici o decizie noi. Medicul dădea exemplul substanțelor corozive și al vehiculatei opțiuni *dă-i lapte să scoată ce a înghițit*. Substanțele corozive ard când intră și ard când ies. Vă puteți imagina ce consecințe groaznice pot fi in acest caz. Mai mult, doctorul spunea că laptele e folosit pentru că e gândit a neutraliza substanțele acide. Lucru adevărat, doar că procesul de neutralizare degajă căldură….deci arde. Încă un motiv pentru ca primul lucru pe care îl facem să fie să apelăm Toxapel.

Privitor la ARSURI. Primul lucru care îmi trecea prin cap la ideea că un copil s-ar arde era să aplic sprayul meu de nădejde, pe care îl am în bucătărie mereu, Oxymed. Greșit! Greșit să aplicăm pe arsurile copilului orice și greșit să evaluăm noi arsurile copilului. De ce nu spray, nu galbenele, nu nimic? Pentru că pot modifica aspectul arsurii. Aspectul arsurii e cel mai important indiciu în evaluarea gradului și profunzimii arsurii și conduce în mod direct la selectarea tratamentului. Deci dacă modificam aspectul, chirurgul poate lua o decizie greșită. Nu putem evalua singuri arsura in funcție de răspunsul copilului.… dacă arsura e in profunzime, terminațiile nervoase sunt afectate și copilul nu simte durere! Ce facem dacă copilul se arde? Punem arsura sub jet de apă, după care mergem la spital. E indicat să îi dăm și un calmant copilului, pentru că arsurile pot fi foarte dureroase. Pentru a evita contactul cu praful sau dacă e vânt afară, putem aplica o folie alimentară peste arsură până la medic.

În privința CĂPUȘELOR, eu ca și mulți alții, aș fi fost tentată să scot singură în cel mai rapid mod posibil căpușa de pe corpul copilului. Iar greșit! Orice deranj adus căpușei va declanșa mecanismul ei de apărare. Acesta constă în eliberarea de anestezic în corpul gazdei. Căpușa consideră că acționezi pentru că acțiunea ei provoacă durere. Doar că, dacă căpușa este purtătoare de boală, șansa ca ea să fie transmisă crește odată cu numărul eliberărilor de anestezic. De aceea e foarte important să ne prezentăm la chirurgie, bucureștenii vor apela la secția spitalului Grigore Alexandrescu pentru intervenție.  Dacă copilul sau cineva din anturajul său a îndepărtat deja căpușa, e cazul să fie făcută o evaluare pe o secție de boli infecțioase (Matei Balș), de pe care veți pleca cu un tratament și, cel mai probabil, o recomandare de testare a boreliozei la 6 săptămâni după înțepătură.

Informațiile astea m-au pus pe gânduri. Câte informații greșite s-au transformat în convingeri de-a lungul timpului și ce consecințe pot avea ele aplicate? Nu e suficient să avem acces la informații, trebuie să și reevaluăm gradul nostru de dezinformare și limitările noastre pentru a absorbi ceea ce e corect.

 Multă  sănătate puilor voștri și multă putere de selecție a informației relevante pentru ei!

Psihologie

Moș Crăciun mai e bun?

Cel mai popular subiect de săptămâna asta de pe grupurile de mame este dilema legată de povestea lui Moș Crăciun. O spunem sau nu? Dacă am spus-o, o susținem până la adânci bătrâneți? Le facem un bine sau un rău? Aducem magie in viața lor sau neîncredere?

 Moș Crăciun a devenit stresant pentru mame!

 Ceea ce e trist, pentru că avem cu toții nevoie de mituri și magie. Și de mai puțin stres, mai ales noi mamele!

 După mine o cauză a acestei dileme este informația trunchiată, transmisă de psihologi și consilieri, în articole pro sau contra vehemente, pe de o parte. Și o altă cauză este starea de alertă a părintelui modern, care se teme că orice se poate transforma într-o traumă. De la rotofeiul bunic generos și misterios, capabil să anime imaginația și câteva săptămâni de iarnă a milioane de copii, Moș Crăciun s-a transformat într-un posibil factor de trauma și un element distrugător al relației părinte-copil.

 Cel mai mare bine pe care și-l poate face un părinte sieși și îl poate face copilului este să fie flexibil. Asta este părerea mea. Flexibilitatea ne fericeste, întinerește și înțelepțește. E o cheie de aur care deschide multe uși.  Așa că, indiferent ce dilemă aveți vizavi de o teorie, un concept, o poveste, o întâmplare, o situație, eu vă sfătuiesc să intrați în camera reflectării folosind cheia asta. Și eu voi încerca să fiu flexibilă cu… Moș Crăciun.

 Moș Crăciun e o legendă, nu o poveste. Iar o legendă nu e o minciună, nu e o invenție. O legendă are la baza un adevăr social; are ca punct de plecare un personaj sau un eveniment real. În cazul nostru, legenda pleacă de la viața sfântului Nicolae. De aceea, cei care o spun nu sunt mincinoși. Totuși există riscul ca ei să devină mincinoși, în funcție de ceea ce aleg să transmită, în funcție de motivele pentru care aleg să transmită și mai ales, dacă nu cred și trăiesc ceea ce transmit.

 Riscul apare deci atunci când părinții aleg să *livreze* legenda lui Moș Crăciun fără să o pună în act în viața reală.
Empatia, generozitatea, disponibilitatea degeaba sunt povestite copiilor, dacă nu sunt trăite. Cu siguranță știți și voi câteva povești dramatice ale unor copii ce par a avea „totul”. Drama pleacă de la lipsa de afecțiune, atenție și conexiune autentică. Deși ei probabil au primit orice lucru și-au dorit de Crăciun, nu au primit și ce au avut nevoie; prin asta lor le-a fost *furat* Crăciunul parțial. Darul adus de Moșul lor nu e onest, dezinteresat și oferit cu bucurie, ci e menit a compensa aceste lipsuri din viața lor, care dor. Și deseori vom observa cum copilul nici nu îl apreciază, îl strica repede sau îl ignoră, ori cere repede altceva. Fiindcă, prin acest dar, părintele prea ocupat își spală absențele, iar copilul nu se lasă păcălit și reactualizează cererea lui….doar că părintele nu o înțelege și îi reproșează lipsa de apreciere. Aceeași lipsă de apreciere pe care o sancționează și copilul prin respingerea jucăriei. Nevoia lui reală este de mamă și tată, nu de cadouri.

 Cadourile sunt dorințe împlinite, nu nevoi. Legenda lui Moș Crăciun, care are la bază viața sfântul Nicolae ce și-a împărțit averea săracilor, s–a conturat  dintr-o nevoie a oamenilor.

 Oamenii au nevoie de empatie, generozitate, altruism. Oamenii au nevoie de dragoste. A fi iubit înseamnă în fapt a fi văzut, ascultat și apreciat. Moș Crăciun, cel din legendă, asta ne aduce: dragoste. Moșul ne ascultă (dorința), ne vede („he sees you”) și știe totul despre noi(„he knows If you’ve been good or bad”). Oare nu asta vrea și are nevoie un copil de la părinții săi? Înțelegem cum, aducând doar darul, și fără să vedem, auzim și simțim copilul, îi furnizăm acestuia un moș Crăciun fals. Iar asta va mări prăpastia dintre noi și copil.

 Deci, dacă nu sunteți capabili să îl și trăiți pe Moș Crăciun, eu vă sfătuiesc să vă asumați acest lucru și să nu spuneți copilului despre Moș Crăciun. A-l lăsa fără Moș Crăciun e o opțiune onestă în cazul acesta, iar onestitatea și asumarea sunt și ele valori importante.

 Diferența dintre o legendă și o poveste stă în aceea că legenda pleacă de la un personaj sau eveniment real și are elemente reale, iar povestea este o creație ireală, inventată în totalitate. Eu cred că moș Crăciun *netraumatic* este cel al legendei și de acela trebuie să vorbim copiilor. Spun asta pentru că copiii sancționează minciună și păcăleala și au un excepțional radar pentru ceea ce e neautentic. Nu pot să nu mă întreb de ce părinții înfloresc povestea lui Moș Crăciun și depun eforturi considerabile uneori spre a face asta? Deseori am constatat că înfloriturile se realizează cu scopul de a obține ceva de la copil. Părinții vor să se folosească de Moș Crăciun pentru a obține *cumințenia* sau docilitatea copilului. Ei își fac lor înșiși *daruri* cu acest moș Crăciun prezentat copilului. În loc să creeze o legătură puternică, în baza căreia sa existe încredere și cooperare, părintele își avertizează copilul că Moșul vede că e rău. Și cu asta totul se rezolvă mult mai ușor, nu? Ăsta e moș Crăciun *traumatic*, de a cărui existență are nevoie părintele, care încearcă să îl *țină în viață* cât mai mult timp, pentru a-l exploata. Când cel care a cunoscut un astfel de Moș Crăciun, de care se temea și pentru care se limita și se *strunea*,  primește vestea că el nici măcar nu e real, va fi furios.

 În concluzie, dacă îl trăim pe Moș Crăciun, și nu doar de sărbători, dacă nu cădem pradă tentației de a trage foloase de pe urma lui, dacă suntem onești cu noi înșine și cu copiii, atunci putem să le spunem celor mici despre Moș Crăciun cu toată încrederea.

  • Putem să le spunem că Moș Crăciun există dacă credem in el, stârnindu-le astfel imaginația și fiind totodată și sinceri. 
  • Putem să le vorbim despre viața sfântului Nicolae.
  • Putem să le spunem că Moș Crăciun este un simbol și să le vorbim despre valorile pe care le simbolizează.
  • Putem să le spunem că nu știm dacă moș Crăciun există, dar că despre el se vorbește de sute de ani și să căutăm împreună cu ei informații despre el în diferite culturi. 

Și sunt sigură că mai sunt modalități prin care putem alege să fim sinceri, să le oferim magie și să le stimulăm imaginația, și să trăim legenda împreună cu ei. Rămâne să le descoperim fiecare.

 În ceea ce privește acei părinți care au spus si susținut povestea *înflorită*, iar copiii au crescut și își doresc ca vestea să nu îi supere, mă tem că nu există o cale de a nu-i supăra. Fiindcă e firesc ca un copil să simtă tristețe când moș Crăciun cu care el comunică, moare. A spune că moare nu este o dramatizare, pentru că ei o resimt ca o moarte. Ne chinuim să îi convingem  că moș crăciun e un om real și ei ajung să creadă asta, fiindcă își cred părintele. Apoi un om în carne și oase, cu care vorbești(prin scrisori), care te vizitează(părintele ti-a confirmat asta), îți aduce daruri si îți mănâncă prăjiturile cu lapte , dispare dintr-odată. Asta, în viața reală, se întâmplă doar când cineva moare. Și atunci e cazul să le acceptăm copiilor suferința și să îi sprijinim, nu să facem totul ca ei să nu o trăiască. Eu consider că nu e important să îi scutim de suferință, ci să le-o acceptăm.

 Și e la fel de important ca vestea inexistenței lui Moș Crăciun, cel inventat, să fie transmisă de părinte. E o chestiune de asumare și o șansă de revalorizare a simbolului Moș Crăciun. Ne-am asumat cu bucurie introducerea poveștii, e cazul să ne asumăm și retragerea ei. E o chestiune responsabilă și, dacă vrem să creștem viitori adulți responsabili, cu un caracter puternic, e important să ne asumăm alegerile. De altfel e un bun prilej pentru a transmite în mod corect legenda lui Moș Crăciun și a valorilor reale. Relația nu se va știrbi astfel, ea se va îmbogăți, după un moment de cumpănă. Totul e să ne amintim că ai noștri copii nu vor decât să fie văzuți, ascultați și apreciați. Și poate e important să ne amintim și că copiii noștri abia așteaptă să ne ierte, fiindcă ei abia așteaptă să ne reconectam. De altfel nu faptul că greșim e atât de rău, pentru că din greșeală învățăm, dar faptul că persistăm în greșeală ne face viața grea.

 Moș Crăciun mai e bun dacă și tu ești!

Și pentru că moș Crăciun are nevoie de ajutoare, vă mărturisesc că de 3 ani încoace, spiridușii care mă ajută să ofer daruri unice și personalizate, îi găsesc pe grupul WAHM. Spiridușii sunt chiar mamele antreprenoare, mamele care lucrează de acasă sau mame freelanceri. Vi le recomand cu mare drag!

Psihologie

Copilul care nu voia să învețe poezia pentru serbare

Aveam o listă mare de subiecte de abordat pe blogul nou. Toate pe tematici complexe, bineînțeles. Niciodată nu am timp de ele, iarăși bineînțeles. Astfel că am decis să iau de unde dau, ca să dau mai mult. În grupurile de mame de pe Facebook scriu la postările care cer o părere despre ceva ce cunosc, înțeleg sau am experimentat. Așa că am decis să preiau răspunsul meu de acolo pe care îl voi detalia, argumenta și completa aici. Asta ca să pot să am în continuare intervenții și ca ele să ajungă la câți mai mulți oameni. Evident nu voi expune persoanele, nu voi da detalii prin care ele vor putea fi identificate.

Și încep cu o temă a momentului. A fost odată un copil care nu voia să învețe poezia  pentru serbarea de Craciun. Mama lui încercă totul să îl determine, dar se lovi de refuzul copilului si nu fu chip să o scoată la capăt. Amândouă erau supărate și obosite. Și mama se hotărâ să trimită copilul la bunica cu merinde. Că probabil așa s-a întâmplat și cu Scufița Roșie. Doar o mamă furioasă și obosită putea să o expedieze în direcția lupului.  Ce facem să nu ni se lungească urechile (ca de lup)când copiii nu fac ce „trebuie” ? Ce facem când ne izbim de un „Nu” răspicat al copilului?

Cu siguranță, dacă ai trecut de primii 2 ani(uneori mai repede chiar), te-ai confruntat cu refuzul copilului în a face ceva ce îți doreai sau aveai nevoie la un moment dat. Majoritatea părinților încearcă mai întâi cu rugăminți, apoi cu insistențe și uneori ajung la amenințări și pedepse. Mulți dintre ei nu au succes în acest mod sau au un succes pe termen scurt, cu consecințe negative pe termen lung (despre asta vom mai vorbi).

De ce refuză copiii să facă lucruri, indiferent de modul său metoda abordată?

  Răspunsul este foarte simplu. Pentru că au nevoie să devină autonomi. Copilul este într-o stare de dependență totală de mamă în primă fază. El nu poate hotărâ nimic pentru sine și nu își poate procura nimic fără mamă. În timp el are nevoie să se desprindă de mamă, să devină un individ separat de aceasta. Fiindcă el trebuie, ca toți puiii din natură, să își asigure supraviețuirea singur, să fie pregătit pentru viață. În cadrul procesului de autonomie, prin care copilul devine independent, apare refuzul. Copilul nu poate să se desprindă de mamă dacă mama ia toate deciziile pentru el. Când faci tot posibilul și îi explici puiului tău de ce trebuie să facă așa și nu altfel, când abordarea ta e cu respect și considerație pentru micuț, și tot te întâlnești cu un refuz, e bine să îți aduci aminte asta. El are nevoie să nu facă ca mama, ci ca el. Face parte din dezvoltarea lui naturală. Așa că nu ajunge să îi spui, explici și arăți, trebuie să îi și permiți să integreze și să ia singur decizia de a face ceva. Ceea ce înseamnă să te retragi din a milita pentru ceva și să îi acorzi timp de reflectare și decizie. De cele mai multe ori, va alege să facă ce ii propuseseși, dar e foarte important pentru el ca alegerea să fie a lui.
Când insistăm, copilul se revoltă.
Istoria ne învață că revolta apare când poporul este oprimat,nu are drepturi, dar are foarte multe obligații și nevoile lui sunt mai puțin importante decât ale puterii de decizie. La fel e și cu copiii. Au nevoie să fie văzuți ca indivizi cu putere de decizie, au nevoie să aibă drepturi și nu doar obligații, au nevoie să fie într-o legătură bună cu *guvernanții* ca să prospere *țara*. Și tot istoria ne învață că țara prosperă dacă e democrație, adică „puterea poporului*. E nevoie să le oferim putere de decizie și copiilor în privința lucrurilor care țin de ei. Să îi anunțăm și consultăm când e vorba ca ei să joace un rol important într-o situație. Unii vor fi deranjați doar de auzirea acestei *ciudățenii*, iar aceia sunt exact cei ai căror părinți au fost superiori și autoritari, iar ei se bucură în sfârșit de a fi în rolul celui care are puterea, în opoziție cu rolul din copilărie, care a provocat suferință.


Va fi mult mai ușor să lucrăm către un obiectiv cu un copil mic, dacă anterior ne-am ocupat de nevoile lui, de *drepturile* lui de copil și copilărie. Adică ne jucăm cu el, petrecem timp de calitate împreună, ne conectăm și apoi venim cu cereri. Eu am o regulă în casă. Dacă am fost plecată și copilul a făcut ceva greșit când mă întorc, iar eu nu apucasem să mă conectez cu el, să îl văd, să îl pup, să avem contact vizual, nu am voie să îl cert. Pot să mă cain că s-a întâmplat ceva, pot explica de ce e greșit, dar nu am voie să îl interoghez sau să îl cert, nu înainte să ne fi conectat. Noi, din lipsă de timp și din nevoia de a face foarte multe deodată, cerem copilului să facă ceva conform agendei. Dar agenda unui om mare nu arată ca agenda unui copil. Cooperarea o obții când te conectezi la individ, nu când îi forțezi mâna.
În plus, e important să lăsăm loc și de greșeală. Poate că nu va învăța perfect poezia, poate se va încurca chiar la serbare. Pentru el va conta privirea din ochii oamenilor pe care îi iubește. Nici un râs răutăcios sau remarcă a cuiva, nu va zdruncina încrederea unui copil, dacă el are toată susținerea și dragostea celor ai lui. Marea greșeală pe care unii părinți o fac este să treacă de partea publicului critic sau profesorului sever. Acesta este copilul tău și tu ești părintele lui. Nu profesor, nu public, părintele. Tu dacă poți să te bucuri în mod real de orice realizare a lui, ai încredere că el va deveni un om realizat. Critica nu construiește oameni perfecți, construiește oameni perfecționiști. Iar oamenii perfecționiști se epuizează, se dărâmă singuri, nimic din ce fac nu e suficient de bun și de bine. Dacă ai fost criticat, îți va fi greu să ai blândețe. De unde nu ai primit, va fi greu să dai. Dar dacă vei reuși, vei atinge cu blândețea și copilul din tine. Reușita va fi și pentru tine, nu doar pentru copilul tău. Și cu asta ajungem și la suferințele noastre și ale copiilor din noi, care au tendința să iasă la suprafață odată cu intrarea în rolul de părinte.

  De ce ești atât de afectată de refuz?

  Dacă ești în situația asta și ești îngrijorată și frustrată de refuzul copilului, vreau să faci un scurt exercițiu mintal. Vreau să îți imaginezi că ești la serbare și copilul tău urcă pe scenă și nu poate să spună poezia. Ce simți?

Cel mai probabil simți teamă, rușine și frica de a fi judecată de ceilalți. De asta ești atât de îngrijorată. Pentru că toate acțiunile au consecințe și mintea ta deja le proiectează în viitor; refuză acum să învețe poezia, va rata serbarea, va rata premiile, va ajunge „prostul clasei”. Astfel de gânduri ne fac să acționăm nu în legătură cu ce se întâmplă acum, ci cu temerile noastre în legătură cu ce s-ar putea sau nu întâmpla. Retrăim dezamăgirea și furia eșecurilor noastre ori dezamăgirea și furia din privirea celor pe care vroiam atât de mult să îi mulțumim, părinții noștri.

  Poate ție ți s-a cerut „să nu ne/te faci de râs” , poate ți s-a impus „să nu vii cu mai puțin de 9 acasă”, poate că nu crezi în capacitățile tale și ai nevoie ca ceilalți să te valideze sau poate îți dorești ca al tău copil să fie performant, pentru ca viața lui să fie altfel decât a ta. Dar toate astea sunt despre tine, nu despre copilul din fața ta care nu înțelege de ce nu se poate juca și trebuie să repete o poezie care nici nu-i place, a zecea oară. Și atunci tu pui pe el o povară mult prea greu de dus. E povara copilăriei tale, pe care o amesteci cu copilăria copilului tău, deși încerci atât de tare să „faci altfel”.

Ce înseamnă o poezie recitată perfect pe de rost? Ce vede publicul unui spectacol unde se recită o poezie perfect? Văd un copil inteligent, care a fost ajutat de un adult dedicat. De aceea e bine să te întrebi: de ce am eu nevoie ca al meu copil să fie văzut de ceilalți drept inteligent? Sau de ce am eu nevoie să fiu recunoscută drept o mamă dedicată? De ce am nevoie să îi mulțumesc pe ceilalți? Cui încerc să îi demonstrez și ce anume?

O poezie neînvățată nu spune nimic despre inteligența copilului tău, despre viitorul lui. O poezie neînvățată nu spune nimic despre cât de bună mamă ești. O poezie neînvățată nu spune nici o poveste despre nimeni, decât pentru cel care are povestea în el. Noi o umplem de semnificațiile care ne dor. O poezie neînvățată poate să ne spună ceva despre trecutul nostru, care se vrea vindecat.

În punctul ăsta nu există soluții, există doar istorie personală, sentimente și emoții individuale, vise și atitudini, care trebuie explorate, evocate și conștientizate.  Soluții se găsesc individual, de obicei în cabinet. Pentru că avem nevoie de un mediu securizat, de o relație terapeutică, de o oglindire și de empatie. Și vom reuși să le oferim pe toate acestea în schimb apoi.
Dar, după mine, e foarte important să ne evaluăm și regândim propria copilărie, pentru a permite copilului nostru să își trăiască copilăria în mod natural. Altfel riscăm să îl ghidăm pe un drum pe care , de fapt, trebuie să intrăm noi cu copilul nostru interior. Drumul retrăirii traumei pentru vindecare.

  Mama căreia i-am răspuns în legătură cu postarea ei legată de refuzul copilului, mi-a scris a doua zi că a reușit să renunțe la insistențele sale si a lăsat libertate de alegere copilului. A doua zi copilul a venit singură cu poezia, pe care o știa de la un capăt la altul, după care i-a mai recitat încă două, pe care mama nici nu bănuia că le reținuse. Observăm clar cât este de important să avem încredere în copil și să îi lăsăm timp pentru integrare și exprimare.

General, Psihologie

Halloween – sărbătoarea oamenilor veseli și curajoși!

Purtăm măști tot timpul! Măștile zilnice sunt adaptări, compromisuri, strategii, derivate ale unei educații menite a te prezenta societății astfel încât să câștigi puncte, prieteni și relații. O facem din nevoia de apartenență și pentru a ne asigura dezvoltarea. Masca angajatului exemplar, a copilului studios, a mamei perfecte, a soțului multifunctional, a bunicii răbdătoare, a norei tolerante, samd.

De Halloween îți alegi singur o mască și e una dintre puținele ocazii când orice merge și acel orice poate să contravină standardelor zilnice, fără a atrage sancțiunea – poți întrupa ceva ce în orice altă zi ar fi hulit, bârfit, izolat, gonit, șamd. Orice mască sau costumație alegi de Halloween e considerată acceptabilă. De câte ori suntem acceptați in viață în societate cu ciudățenia, întunecimea, copilăriile, senzualitatea, lipsa de originalitate si urâțenia noastra? Cel puțin o dată pe an , de Halloween, lucrul ăsta e posibil. O zi în care putem purta ce ne sperie, ce ne încântă, ce ne amuza, ce ne înfurie sau ce ne mișcă.

De Halloween nu e cazul să decorezi casa pe dinăuntru și pe dinafara, să tai copaci sau miei ori să cauți numărul de la Provident . 3 dovleci cu 3 lumânări, o ghirlandă cu 10 frunze de castan culese de o nepoțică în drum spre grădi, 3 măști de la Jumbo, un set de pictură pe haine și niște ghirlande de usturoi sunt suficiente pentru o distractie pe cinste.

De Halloween casele nu “ pozează” pentru aprecierea și invidia vecinilor care defilează cu aceleași accesorii ca anul trecut. Costumațiile sunt în funcție de bugetul. îndemânarea si originalitatea fiecăruia. Pot fi confecționate de mama, bunica, cumpărate din Jumbo , închiriate, împrumutate sau luate din magazine sh.

De Halloween nu ești obligat să faci vizite de curtoazie bunicului care nici nu mai știe cine ești și te strigă pe numele mamei tale, unchiului care zâmbește plictisit și abia așteaptă să pleci ca să intre pe Fb, verișoarei de-a doua a mamei de a carei existență nici nu știai, dar care se pare ca îți făcea codițe când aveai 3ani, lucru absolut memorabil pentru toți, mai puțin pentru tine. De Halloween, grupuri organizate de copii, alături de 1-2 adulți, colindă străzile și bat la ușile oamenilor pe care nu ii cunosc și primesc daruri, bomboane sau donații pentru cauze nobile. Din nou mă întreb: de câte ori in viață bați la ușa unui om străin și ești primit cu un zâmbet larg și un cadou? 

Nu avem nevoie de Halloween, susțin unii furioși. E o sărbătoare a demonilor, care duce la consumism și obiceiuri nesănătoase. E o sărbătoare păgână și a altora, spun alții.

Nu, e o sărbătoare a zâmbetului, a libertății de prezentare, exprimare și existență în lipsa limitărilor sociale zilnice. E o sărbătoare a creativității și a manifestărilor inedite. Dar cel mai mult cred că avem nevoie de Halloween pentru că e o sărbătoare a încrederii în semeni și a acceptării celuilalt (și dacă nici chestia asta nu e creștinească, atunci ce mai e?) cu tot ceea ce ne sperie în/la acest “celalalt”.

E o sărbătoare păgână ca multe alte sărbători și tradiții pe care le iubim.

E un obicei care pornește dintr-o altă parte a lumii și avem nevoie de obiceiuri și tradiții. Din păcate obiceiurile și tradițiile românești sunt considerare desuete pentru generațiile actuale și poate că nu e complet inexplicabilă aceasta respingere a lor. Am stagnat ca orice țară care intra sub dictatura și avem tendința să respingem trecutul pentru a putea să ne construim un viitor, respectiv tendința să respingem ceea ce e corelat cu el si nevoia de a adera la obiceiurile celor pe care ii consideram evoluați. Un copil imită un adult în speranța ca va fi si el “om mare” și reușește, pentru că la achiziții noi, alături de zâmbetul de pe fața adultului, copilul primește si un “ce băiat/fata mare te-ai făcut ”. Mimetismul e parte din dezvoltarea fireasca a copilului, iar imitarea statelor evoluate e parte din dezvoltarea fireasca a țărilor “ în dezvoltare”. Relaționarea, solidaritatea si detașarea nu sunt punctele noastre forte. Dictatura și-a asigurat continuitatea prin *divide et impera*, ceea ce a dus la *fiecare om pentru el însuși*. Avem deci de învățat, din punctul meu de vedere,  de la americani și alte popoare , despre ce înseamnă prietenia, ajutorul real si urgent, susținerea punctelor de vedere ale grupurilor din care facem parte , dar și cum să trăim și să ne bucurăm de viața împreună, pur si simplu.

Nu ne urâțim copiii dacă îi lăsăm să își aleagă o mască de monstru pentru sărbătoarea de Halloween. Îi îmbogățim! Cu o experiență inedita, cu o perspectiva asupra aspectelor mai putin roz ale vieții și asupra a ceea ce ne sperie, cu respectul pe care îl acordăm alegerii pe care o fac in selectarea unei costumații și punerii în act a imaginației lor.

E distractiv să alegi un costum. Imaginația, emoțiile și distracția sunt “ stârnite ” de experiența selectării unei costumații de Halloween. Copiii se pot îmbrăca în eroii lor preferați și trăi în lumea reală, experiență pe care altfel o pot vizualiza doar pe ecran și nu îi implică în mod direct. Dorințele se transpun in realitate cu ocazia asta pentru o zi și o noapte. Un om care nu mai are dorințe e un om care nu trăiește, spune F. Dolto .

Cât despre a îmbrăca un copil in monstru trebuie să ne întrebăm și ce stârnește o astfel de deghizare în copilul care a ales-o, nu doar în părintele care acceptă să o cumpere cu mai multă sau mai puțină reticența. Ce beneficii are o astfel de deghizare? Da, mă gândesc la beneficii. De ce? Pentru ca eu cred în copii. Eu cred că un copil e capabil să aleagă ce are nevoie sa mănânce, să se îmbrace, să se joace și cred că sunt mult mai naturali în alegeri decât noi, mai puțin influențați și fac alegeri conștiente si inconștiente reprezentative și deci , importante. Un copil care alege un costum de monstru poate avea nevoie de mai multa încredere în sine, de un pic mai mult control în propria viață sau de putere. Monștrii sunt puternici, fioroși, temuți și văzuți. Ei provoacă reacții în ceilalți și sunt in prim planul poveștilor de groază.

Copiii care aleg să fie eroi au înțeles că e bine să fii bun. Răufăcătorii sunt și ei interesanți pentru copii care sunt curioși și în privința acestora; copii se întreabă deseori de ce x sau y e rau,  cum a devenit unul bun și unul rău. Alegerea unui costum nu e deci arbitrară, ea stimulează imaginația, jocul, îndeamnă la reflecție si căutări.

Costumele cu arme, săbii și cuțite sunt si ele foarte apreciate si parintii nu ar trebui sa se teama de nevoia copiilor de a se juca de-a “razboiul”. Se pare că fascinația legată de arme e în ADN –ul uman, făcând parte din experiența și psihicul uman. Psihanaliștii freudieni ar spune că aceste arme sunt reprezentări falice; în orice caz, toți psihologii susțin că aceste obiecte de interes pentru băieți sunt parte a unei faze de dezvoltare normală și importantă.

Imaginația copiilor trebuie stimulată și nici adultului nu îi face rău, pe cuvânt! Dăți șansa de a fi creativ, de a intra într-un altfel de rol care te poate transforma, te poate învăța ceva nou despre tine și de ce nu?! te poate chiar ( Doamne ferește!)  distra ! Fiindcă e o sărbătoare atât de cunoscută, ea e celebrata în grădinițe, școli, locuri de joaca, mall-uri, cluburi de toate felurile si asta poate duce la crearea de legături între petrecăreți. S-ar putea să te împrietenești cu o albina daca ești deghizat în bondar, cu un vampir daca ești un monstru sau cu o polițistă daca faci reclama la telefonia Digi.

Nu toată lumea se simte bine de Halloween purtând un costum sau interacționând cu atât de multă lume. E evident că introverții nu se vor simți la fel de bine ca extraverții când e vorba de petreceri cu oameni mulți, zgomote, lumini, manifestări haotice. Suntem diferiți si sărbătoarea asta este una care celebrează diferențele, astfel ca nimeni nu se supără dacă participanții nu poarta costume. Copiii nu ar trebui forțați sa se costumeze, nici la grădiniță pentru serbare, nici în familie dacă ei nu vor, iar adulții pot foarte bine să se îmbrace normal, dar să participe la eveniment, dacă asta le reduce anxietatea sau îi face să se simtă mai confortabil ori dacă, prin asta, vor să facă o declarație împotriva consumismului și a marketingului care speculează astfel de evenimente. Adaptabilitatea , dar și respectul pentru propriile nevoi sunt apanajul omului inteligent si sănătos.

Da, Halloween-ul poate fi și incomod și asta nu doar pentru introverți. Poate fi incomod pentru părinți, care trebuie sa dea explicații copiilor în legătură cu subiecte altfel evitate cu mare tact și, în general, cu povești în care povestitorii nu cred. Aceste povești apar de obicei în legătură cu un eveniment firesc dar temut al vieții – moartea si aspecte conexe ei. Psihanaliștii duc muncă de lămurire de mulți ani cu părinții în legătură cu necesitatea explicării  evenimentelor așa cum se succed ele în mod firesc în timpul existenței și dacă ne-am adresa acestei nevoi și am vorbi cu copiii firesc despre cele firești, moartea nu ar fi un subiect tabu. Dolto scria în una dintre cărți: nu vă mai purtați cu copiii ca și cu animalele de companie; doar cu câinele nu vii să vorbești acasă atunci când îți moare cineva drag.

Despre subiectele delicate le vorbim copiilor în mod normal, când se ivește ocazia si adaptat vârstei și dezvoltării lor.Vom ține cont de faptul că, pentru copii, diferențierea dintre real și imaginar nu este atât de clară (în funcție de vârstă) și de aceea trebuie o discuție în sensul acestei diferențieri, dar și o adaptare a “farselor” care se fac în cadrul acestei sărbători  e necesară .Trebuie să înțelegem că, in cazul copiilor excesiv de protejați emoțional ( “ nu poate face față mititelul” ,“ce știe el? e încă mic”, “ ar suferi foarte mult” samd) putem traumatiza prin expunerea la fenomene și imagini care i-au fost refuzate, pe care le-a reprimat sau care stârnesc frica și furia. Poate ca ajuta să înțelegem că nu îi scutim de suferința, ci le refuzăm o explicație pentru ea; fiindcă psihologii care lucrează cu copii vă pot spune că suferința ei o simt oricum atunci când cineva drag dispare. Drama nu stă atât în dispariția persoanei respective, cât în faptul că le este refuzată suferința și explicația ei de către cele mai apropiate ființe, fiindcă ei știu că ceva s-a întâmplat.

Și ar mai fi ceva. E nevoie de sărbători care să ne aducă împreună, părinți și copii. Orice eveniment care aduce familia împreună, care presupune un proiect de familie –  discuții despre cum vom celebra și unde, cum ne vom costuma și de ce , acțiune împreună – vânăm costumații, alegem și selectăm împreună, punem în act ce am discutat și care se lasă cu râsete și dulciuri – zic eu ca e binevenit. Petrecem prea puțin timp simțindu-ne bine împreună din aceleași activități. Asta e marele “bine” pe care ni-l face Halloween-ul și motivul pentru care e iubit si adoptat de familii din întreaga lume: e un eveniment de care se pot bucura în mod real toți participanții și în toate fazele pregătirii lui.

All in all, cum zic americanii, eu zic că avem nevoie de Halloween!